Mereu mi se pune întrebarea: “ce vrei să faci când vei creşte mare? ” şi mă făstâcesc sub privirile lor… În primul rând, nu înţeleg ce vor să spună. „Când vei creşte mare” … Cât de mare aş putea să cresc? Oare voi face altceva dacă aş fi cât tine? Sau cât cel de lângă? Şi dacă rămân la fel ca acum? Ce importanţă are faptul că voi creşte şi voi face ceva? Poate că nu vreau, încă, să cresc mare… S-ar putea ca nimeni să nu mă mai amuze atunci cu întrebarea asta! Sau ce? Aş putea să cresc mic? Mi-a bântuit toată vacanţa, şi zi de zi îmi imaginam ce aş putea să fac când ceilalţi vor considera că sunt destul de mare… Azi noapte am aprins lumina în camera mea, că poate aşa îmi va fi fost şi gândul luminat! Am luat o foaie de hârtie şi stiloul meu preferat, dar roz (poate asta voi face când voi fi mare: voi urî culoarea roz!) şi m-am gândit cum îmi petreceam eu zilele: îngrijeam florile, admiram norii, mâncam pâine prăjită, savuram un pahar de lapte cald, mă pierdeam printre poze, stăteam cu prietenii mei, cântam în surdină, râdeam de pisoiul speriat de o petală, discutam cu părinţii… Erau momente unice! Nu se repetă nici unul, nici măcar acum! Îmi plăcea ce se întâmpla, ceea ce făceam, compania prezentă… Asta era! Am găsit! Simţeam un gâdilat interior în acele clipe (se numeşte emoţie!), un zbor de fluturaşi neastâmpăraţi, ce trăiau cu intensitate acele secunde fără a se pregăti de viitor… Mă cuprindea de fiecare dată când luam parte la ceva plăcut… Şi la următoarea persoană care m-a întrebat: ”ce vrei să faci când vei fi mare?” , i-am răspuns simplu: „Ce fac şi acum: să iubesc! ”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu